Un șofer român a așteptat 11 ani ca Belgia să-i recunoască leafa. A câștigat. Firma de un miliard e bună de plată. A meritat.

Pentru cine nu credea în justiția din Belgia, a venit momentul. Cazul lui Ștefan Popescu devine un precedent pentru străinii care muncesc aici cu salarii din țara lor. „Suntem aruncați în groapa cu lei. Când te lovești de probleme de genul ăsta, crezi că ai un zid în față”, zicea cineva. Avocați ca Jan Buelens, cel al lui Ștefan, demonstrează altceva: banii nu te scapă de responsabilitate. Se știe deja că există companii „de familie” — un termen care te face să crezi că au venituri mici — care nu-i plătesc corect pe șoferii străini, mai ales pe cei din Est. Pentru unii nu există ore de noapte, weekenduri, sărbători și pauze făcute în afara Belgiei. Pe români, ca în cazul lui Ștefan, autoritățile din țară nu dau doi bani. Deși cea mai mare parte a banilor care ajung acasă vine din străinătate. Cum zicea cineva: cel mai mare investitor sunt românii din diaspora. Muncitorul român nu e protejat cu nimic. Ba dimpotrivă: dacă se poate face rău, se face imediat. ANAF Oradea a început să-l controleze pe Ștefan. El crede că fiscul n-a venit din senin. Eu n-am dubii asupra presiunii. Dovada că ordinul ar fi venit de la Noël Essers, însă, nu există public — și un articol serios n-o poate scrie ca pe o sentință. E momentul ca oamenii onești care lucrează în Belgia să-și ceară drepturile. Se poate. Frazele de tipul „n-ai ce să-i faci, e foarte bogat” sau „îți pierzi timpul și dai banii pe avocați” nu mai țin. 200.000 de euro sunt o sumă grea. Pentru cei 11 ani de așteptare, e abia dreptatea întârziată.